Cântec de dor
Mă culcasem lângă glasul tău.
Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau
tâmplele.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au cutreierat
nopţile.
Sau poate copilăria ta care a murit
undeva, sub cuvinte.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Mă jucam cu palmile în zulufii tăi.
Erau tare îndărătnici
şi tu nu mă mai băgai de seamă.
Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.
Ori poate de drag
şi de blândeţe.
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam.
Balada motanului
Balada motanului
Motan m-aş fi dorit să fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare şi musteţe lungi,
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.
La ora când târâş-grăpiş
zăpada nopţii se adună
eu, cocoţat pe-acoperiş,
să urlu a pustiu la lună.
Şi-atuncea, şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine
şi să mă-njure surd, de Domnul,
că le-am stricat, urlând, tot somnul.
De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.
Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna.
Motan m-aş fi dorit să fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare şi musteţe lungi
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.
Când zorii ziua o deznoadă
să mă tot duc, să mă tot duc
şi tinicheaua prinsă-n coadă
s-o zdrăngănesc pe străzi, năuc.
Jegos şi obosit, apoi,
cu maţele în liturghie,
să mă adun, să mă-ncovoi
prin albiturile-n frânghie.
Ca-n faţa unui şobolan
spinarea să mi-o fac colan
să scuip, să scuip şi-n urmă iar
hai-hui să plec pe străzi, hoinar.
Pisicile de prin vecini
să le gonesc pe la pricini,
să-mi fete fiecare-un pui
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.
Iar când o fi uitat să mor
la cârciuma din mahala
sorbită-n calea pumnilor
posircă acră viu să stea.
"Hei... viaţă, viaţă... ieşi din cort
hai, pune-mi-te iar pe danţ...
te uită... zace colo-n şanţ
motanul mort, motanul mort..."
Motan m-aş fi dorit să fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare şi musteţe lungi,
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.
La ora când târâş-grăpiş
zăpada nopţii se adună
eu, cocoţat pe-acoperiş,
să urlu a pustiu la lună.
Şi-atuncea, şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine
şi să mă-njure surd, de Domnul,
că le-am stricat, urlând, tot somnul.
De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.
Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna.
Motan m-aş fi dorit să fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare şi musteţe lungi
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.
Când zorii ziua o deznoadă
să mă tot duc, să mă tot duc
şi tinicheaua prinsă-n coadă
s-o zdrăngănesc pe străzi, năuc.
Jegos şi obosit, apoi,
cu maţele în liturghie,
să mă adun, să mă-ncovoi
prin albiturile-n frânghie.
Ca-n faţa unui şobolan
spinarea să mi-o fac colan
să scuip, să scuip şi-n urmă iar
hai-hui să plec pe străzi, hoinar.
Pisicile de prin vecini
să le gonesc pe la pricini,
să-mi fete fiecare-un pui
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.
Iar când o fi uitat să mor
la cârciuma din mahala
sorbită-n calea pumnilor
posircă acră viu să stea.
"Hei... viaţă, viaţă... ieşi din cort
hai, pune-mi-te iar pe danţ...
te uită... zace colo-n şanţ
motanul mort, motanul mort..."
Emoţie de toamnă
Poet al formulelor neconvenţionale, oscilând între extreme, totdeauna preocupat de ineditul expresiei poetice, Nichita Stănescu rămâne, şi astăzi, un creator de o singularitate incontestabilă.
„Emoţie de toamnă”, care face parte din volumul „O viziune a sentimentelor”, este o operă lirică, o poezie de dragoste, în care eul liric comunică, în esenţă, inefabilul sentimentului de iubire, teama că el va dispărea.
Opera lirică este opera în care eul liric exprimă în mod direct propriile trăiri, prin intermediul figurilor de stil şi al imaginilor artistice.
Titlul, o structură nominală, alcătuită din substantivul nearticulat în nominativ „emoţie” şi din atributul substantival prepoziţional „de toamnă”, realizează legătura între planul afectiv (interior) şi cel exterior (al naturii), orientând discursul liric.
Eul liric este evidenţiat prin prezenţa mărcilor lexico-gramaticale ale eului liric (pronume personale şi reflexive, adjective pronominale, verbe la persoanale I şi a II-a), dar şi prin adresarea directă către fiinţa iubită („acoperă-mi inima cu ceva”) referate Nichita Stanescu.
Discursul liric debutează cu o propoziţie cu caracter constatativ: „A venit toamna”. Aceasta nu este totuşi o simplă constatare a schimbării anotimpurilor, ci sugerează, în plan simbolic, diminuarea sentimentului de dragoste. Eul liric îşi exprimă în continuare disperarea, cerând iubitei un gest de revenire, o speranţă în renaşterea iubirii: ”acoperă-mi inima cu ceva,/ cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta”.
Cuvântul „umbra” poate semnifica absenţa iubitei, amintirea ei.
Neliniştea generată de despărţire este evidenţiată în versul al treilea:”Mă tem că n-am să te mai văd uneori”, continuând, în versul următor cu exprimarea măsurii durerii eului liric: „că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori”. Aripile exprimă ideea zborului, iar indicele spaţial „până la nori” exprimă inexistenţa unei limite în manifestarea sentimentului de durere.
Versul următor exprimă spaima eului liric că iubita ar putea fi atrasă de o nouă dragoste: „că ai să te-ascunzi într-un ochi străin”, această nouă experienţă erotică provocându-i doar suferinţă: „”şi el o să te-nchidă c-o frunză de pelin”. Pelinul, care în plan concret exprimă gustul amar, în plan metaforic exprimă dezamăgirea generată de eşuarea iubirii referate Nichita Stanescu.
Strofa a doua surprinde transformările eului liric, determinate de absenţa dragostei: „Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac” (pietrele sunt martore ale suferinţei eului liric; tăcerea care se instaurează sugerează absenţa comunicării); „iau cuvintele şi le-nec în mare” (amplificarea stării de absenţă a comunicării”; „Şuier luna şi o răsar şi o prefac/ într-o dragoste mare” (eul liric apare în ipostază demiurgică, reordonând universul exterior în funcţie de propriile trăiri.
La nivel lexical (adică al sensului cuvintelor), poezia are un grad ridicat de ambiguitate, specific, de altfel, stilului stănescian (şi poeziei neomoderniste); textul este sărac în figuri de stil.
Poezia este structurată în două strofe Poezii Nichita Stanescu– o sextină şi un catren; versurile au rima împerecheată.
Din toate cele prezentate mai sus, reiese că poezia „Emoţie de toamnă” de Nichita Stănescu este o operă lirică.
„Emoţie de toamnă”, care face parte din volumul „O viziune a sentimentelor”, este o operă lirică, o poezie de dragoste, în care eul liric comunică, în esenţă, inefabilul sentimentului de iubire, teama că el va dispărea.
Opera lirică este opera în care eul liric exprimă în mod direct propriile trăiri, prin intermediul figurilor de stil şi al imaginilor artistice.
Titlul, o structură nominală, alcătuită din substantivul nearticulat în nominativ „emoţie” şi din atributul substantival prepoziţional „de toamnă”, realizează legătura între planul afectiv (interior) şi cel exterior (al naturii), orientând discursul liric.
Eul liric este evidenţiat prin prezenţa mărcilor lexico-gramaticale ale eului liric (pronume personale şi reflexive, adjective pronominale, verbe la persoanale I şi a II-a), dar şi prin adresarea directă către fiinţa iubită („acoperă-mi inima cu ceva”) referate Nichita Stanescu.
Discursul liric debutează cu o propoziţie cu caracter constatativ: „A venit toamna”. Aceasta nu este totuşi o simplă constatare a schimbării anotimpurilor, ci sugerează, în plan simbolic, diminuarea sentimentului de dragoste. Eul liric îşi exprimă în continuare disperarea, cerând iubitei un gest de revenire, o speranţă în renaşterea iubirii: ”acoperă-mi inima cu ceva,/ cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta”.
Cuvântul „umbra” poate semnifica absenţa iubitei, amintirea ei.
Neliniştea generată de despărţire este evidenţiată în versul al treilea:”Mă tem că n-am să te mai văd uneori”, continuând, în versul următor cu exprimarea măsurii durerii eului liric: „că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori”. Aripile exprimă ideea zborului, iar indicele spaţial „până la nori” exprimă inexistenţa unei limite în manifestarea sentimentului de durere.
Versul următor exprimă spaima eului liric că iubita ar putea fi atrasă de o nouă dragoste: „că ai să te-ascunzi într-un ochi străin”, această nouă experienţă erotică provocându-i doar suferinţă: „”şi el o să te-nchidă c-o frunză de pelin”. Pelinul, care în plan concret exprimă gustul amar, în plan metaforic exprimă dezamăgirea generată de eşuarea iubirii referate Nichita Stanescu.
Strofa a doua surprinde transformările eului liric, determinate de absenţa dragostei: „Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac” (pietrele sunt martore ale suferinţei eului liric; tăcerea care se instaurează sugerează absenţa comunicării); „iau cuvintele şi le-nec în mare” (amplificarea stării de absenţă a comunicării”; „Şuier luna şi o răsar şi o prefac/ într-o dragoste mare” (eul liric apare în ipostază demiurgică, reordonând universul exterior în funcţie de propriile trăiri.
La nivel lexical (adică al sensului cuvintelor), poezia are un grad ridicat de ambiguitate, specific, de altfel, stilului stănescian (şi poeziei neomoderniste); textul este sărac în figuri de stil.
Poezia este structurată în două strofe Poezii Nichita Stanescu– o sextină şi un catren; versurile au rima împerecheată.
Din toate cele prezentate mai sus, reiese că poezia „Emoţie de toamnă” de Nichita Stănescu este o operă lirică.
NICHITA STANESCU - Universul poetic
Nichita Stănescu s-a impus ca unul dintre cei mai interesanţi şi valoroşi creatori de poezie modernă; ca o recunoaştere a valorii creaţiei sale, i s-a conferit în 1975, la Viena, premiul Herder, iar în 1982, în Iugoslavia, premiul “Cununa de Aur”.
Nichita Stănescu este mai interesat, mai emoţionat de idee decât de sentiment. Calea care să-i satisfacă nevoia de siguranţă ducea spre disciplinele riguroase ale spiritului, spre geometrie şi fizică. Critica literară consideră că de la Ion Barbu, poezia românească nu a mai cunoscut o asemenea capacitate de abstractizare ca în cazul lui Nichita Stănescu.
Poetul s-a situat într-o ascendenţă “nobilă”: prin tendinţa de a ajunge până la esenţa liricului, el se apropie de Eminescu şi Blaga; prin forţa inovaţiei la nivelului limbajului artistic, se apropie de Arghezi; prin capacitatea de încifrare a mesajului în formule de maximă abstractizare, se apropie de Ion Barbu.referate Nichita Stanescu
Criticul Eugen Simion defineşte poezia lui Nichita Stănescu “poezia poeziei”. Stănescu însuşi afirma: “poezia nu este numai artă, este însăşi viaţa, însuşi sufletul vieţii”. De-a lungul întregii sale creaţii se disting încercări de a defini concepţia sa despre cunoaştere prin artă, despre echilibrul dintre conţinutul şi forma poeziei, despre relaţia poetului cu cuvântul. Poezii pe această temă: “Ars poetica”, “Arta poeziei”, “Arta poetică”, “Arta scrisului”, “Autoportret”, “Poezia”, “Poetul ca şi soldatul”, “Căutarea tonului”, “Poetul”, “Tonul”, “Timbrul”.
Nichita Stănescu demontează elementele artei, pe care le reaşează după o ordine proprie. În poemul “Nod 33”, poetul încearcă să lămurească, să descifreze această ordine proprie: “Am gândit un mod atâta de dulce / De a izbi două cuvinte / De parcă iarba verde ar înflori / Iar florile s-ar ierbi.”.
referate Nichita Stanescu
Prima etapă - Lirica sentimentelor, adolescentină, în care predomină idealurile romantice, subiectul cunoaşterii este eul liric în jurul căruia se circumscrie lumea reală.
În primele două volume (“Sensul iubirii”, “O viziune a sentimentelor”), majoritatea poeziilor sunt de dragoste, erosul este un prilej de a comunica frământatele întâmplări alre fiinţei interioare, care sunt mai puternice decât ale condiţiei fizice date. Iubirea produce o senzaţie de plutire, zborul se naşte din dragoste ca o coloană a infinitului între pământ şi cer.
În poezia “Cântec”: “Du-mă, fericire, în sus şi izbeşte-mi / Tâmpla de stele, până când / Lumea mea prelungă şi în nesfârşire / Se face coloană sau altceva / Mult mai înalt şi mult mai curând.”, starea de iubire e starea din afara incertitudinii, este “cântecul de izbândă a sunetului şi a luminii”. Iubirea este o stare lirică complexă, este o ieşire din somn, motivul fundamental fiind cel al răsăritului: “Soarele saltă din lucruri strigând / Clatină muchiile surde şi grave.” (“O călătorie în zori”) Poezii Nichita Stanescu.
A doua etapă - Lirica necuvintelor, maturităţii creatoare începe cu volumul “Dreptul la timp”. Vizionalismul lui Nichita Stănescu se abstractizează, viziunea asupra spaţiului şi timpului se schimbă referate Nichita Stanescu.
Poemul “Enghidu” este un poem despre moarte. Pierzându-şi prietenul Enghidu, uriaşul Ghilgameş descoperă sentimentul morţii, necunoscut până atunci. Poetul, din perspectiva abstractă a durerii dă o definiţie afectivă a timpului: “trecerea durerii în trecerile timpului”. Timpul este o absenţă care crează şi o creaţie care nu se poate numi: “Ceea ce nu e, fără de margini este / Pretutindenea călătoreşte, pete mari întâlnind / Cărora Timp le spun / [...] / Ceea ce nu e, fără Timp este, ca amintirea / E asemenea văzului mâinilor / Asemenea / Auzului ochilor”.
Miturile nu apar doar cu sensurile lor iniţiale, cu sunt un pretext pentru a transmite o stare lirică complexă. În poemul “Enghidu” este un pretext pentru a comunica durerea generată de scurgerea ireversibilă a timpului, scurgere care înseamnă moarte.
În poemul “Către Galateea”, poetul reînvie mitul Galateei, care este atât opera cât şi femeia neîndurătoare. Creatorul modern cere îndurarea de a fi de la cea creată de el referate Nichita Stanescu.
Volumul “11 Elegii” este considerat cea mai bună carte a lui Nichita Stănescu. Poetul dezvoltă un număr de raporturi care delimitează poezia şi existenţa poetului. Punctul de plecare este criza de natură existenţială pe care poetul încearcă să o depăşească prin meditaţie. Stilul acestor poezii este solemn şi ermetic, ex. “Elegia întâia”: “Totul este inversul totului / Spune Nu doar acela / Care îl ştie pe Da / Însă el care ştie totul / La Nu şi la Da are foile rupte” (Nu poţi nega ceva ce nu cunoşti; pe măsură ce cunoşti mai mult eşti mai conştient de relativitatea lucrurilor sale).
De fapt, elegiile sunt “definiţii” filosofico-lirice ale unor concepte fundamentale ale existenţei poetului. În elegii tema este suferinţa de diviziune, tânjirea după unitate: “Durere a ruperii în două a lumii / Ca să-mi pătrundă prin ochii, doi / Durere a ruperii în două a sunetelor / Lumii, / Ca să-mi lovească timpanele, două” (“Elegia 4”). Refacerea unităţii primordiale nu este posibilă până când poetul nu va şti limba ierbii, a sâmburilor, a stelelor.
În “Elegia a 10-a”, poetul îşi exprimă dorinţa de a atinge prin intermediul gândirii poetice neauzul, nevăzul, negustul, nepipăitul, deci de a exprima inexprimabilul. Spiritul suferă de ceea ce nu poate cuprinde, de imposibilitatea de a materializa imaterialul: “Dar eu nu sunt bolnav. Sunt bolnav / De ceva între auz şi vedere / De un fel de ochi, un fel de ureche / Neinventată de ere.”. Această aventură spirituală se încheie prin acceptarea realului, prin întoarcerea la lumea fenomenală.
În ultima elegie, poetul exprimă întoarcerea propriul pământ: “A fi în lăuntrul fenomenelor, mereu / În lăuntrul fenomenelor / A fi sămânţă şi a te sprijini / De propriul tău pământ”. Poetul reia această temă în volumele următoare, “Alfa” şi “Oul şi sfera”.
În volumul “Laus Ptolemei”, cele două căi de cunoaştere poezia şi matematica, care apar şi în lirica lui Barbu tind să fie reduse la limbajul unic iniţial şi iniţiatic. Principala temă a acestui volum este refacerea simbolurilor.
În volumul “Necuvintele”, poetul abordează o altă perspectivă a lucrurilor şi anume privirea din afară într-o intenţie nouă de stăpânire a universului. Poezia este “ochiul care plânge, lacrima celui care trebuie să fie fericit”.
În ultima etapă, numită lirica frigului, tema fundamentală este moartea. Volumele de poezii din această etapă sunt “Măreţia frigului”, “Noduri şi semne”, “Epica Magna”, “Operele imperfecte” Poezii Nichita Stanescu Moartea este o experienţă limită, însemnând întoarcerea în mit, în necuvânt. Moartea este o încheiere metaforică a aventurii spirituale a eului poetic în spaţiul cunoaşterii.
Criticul literar Aurel Martin consemna că universul liricii lui Nichita Stănescu este “o pădure de simboluri”. Ca toţi marii poeţi, Nichita Stănescu a fost fascinat de esenţe, de ceea ce exprimă sau ascunde fenomenalul. Poetul a încercat să pătrundă dincolo de lumita cunoaşterii, descoperind că tainele nu se lasă învinse, nu-şi divulgă nucleul intim.
Poetul a avut însă vocaţia de a pătrunde impenetrabilul, de a-şi închipui realităţi indefinibile. De aici frecvenţa în vocabularul său a cuvintelor construite cu prefixul ne, acestea valorificând simultan o afirmaţie şi o negaţie.
Întreaga sa lirică pendulează între polii centralizatori, între da şi nu, între lumină şi întuneric, între iluzie şi real, între stare de veghe şi stare de vis. Modernitatea şi valoarea liricii sale rezidă în viziunea poetică originală şi în limbajul poetic. Poetul conferă cuvântului independenţă, considerându-l creator de lumi: “Numai cuventele zburau între noi / Înainte şi înapoi, / Vârtejul lor putea fi aproape zărit / [...] / Ca să privesc iarba înclinată de / căderea unui cuvânt”. Limbajul său poetic este abstract, bazat pe metaforă şi parabolă.
În volumul “Cartea de recitire”, poetul distinge trei moduri de a crea poezia:
• fonetic - bazat pe sonoritatea sunetelor, pe aliteraţie
• morfologic - bazat pe mobilitatea cuvântului, la fel ca la Arghezi
• sintactic - bazat pe construcţiile sintetice ca în cazul lui Barbu.
Nichita Stănescu experimentează un lirism semantic prin cultivarea simbolurilor existenţiale. El realizează mutaţii de sens prin consstrucţii sintactice aparent absurde, prin schimbarea valorii gramaticale a cuvintelor (văzul mâinilor).
La nivelul expresiei poetice, poezia lui Nichita Stănescu este o ţesătură de noduri şi semne. Semnul este sensul convenţional al cuvântului, iar nodul este nucleul semantic al cuvântului poetic.
Nichita Stănescu este mai interesat, mai emoţionat de idee decât de sentiment. Calea care să-i satisfacă nevoia de siguranţă ducea spre disciplinele riguroase ale spiritului, spre geometrie şi fizică. Critica literară consideră că de la Ion Barbu, poezia românească nu a mai cunoscut o asemenea capacitate de abstractizare ca în cazul lui Nichita Stănescu.
Poetul s-a situat într-o ascendenţă “nobilă”: prin tendinţa de a ajunge până la esenţa liricului, el se apropie de Eminescu şi Blaga; prin forţa inovaţiei la nivelului limbajului artistic, se apropie de Arghezi; prin capacitatea de încifrare a mesajului în formule de maximă abstractizare, se apropie de Ion Barbu.referate Nichita Stanescu
Criticul Eugen Simion defineşte poezia lui Nichita Stănescu “poezia poeziei”. Stănescu însuşi afirma: “poezia nu este numai artă, este însăşi viaţa, însuşi sufletul vieţii”. De-a lungul întregii sale creaţii se disting încercări de a defini concepţia sa despre cunoaştere prin artă, despre echilibrul dintre conţinutul şi forma poeziei, despre relaţia poetului cu cuvântul. Poezii pe această temă: “Ars poetica”, “Arta poeziei”, “Arta poetică”, “Arta scrisului”, “Autoportret”, “Poezia”, “Poetul ca şi soldatul”, “Căutarea tonului”, “Poetul”, “Tonul”, “Timbrul”.
Nichita Stănescu demontează elementele artei, pe care le reaşează după o ordine proprie. În poemul “Nod 33”, poetul încearcă să lămurească, să descifreze această ordine proprie: “Am gândit un mod atâta de dulce / De a izbi două cuvinte / De parcă iarba verde ar înflori / Iar florile s-ar ierbi.”.
referate Nichita Stanescu
Prima etapă - Lirica sentimentelor, adolescentină, în care predomină idealurile romantice, subiectul cunoaşterii este eul liric în jurul căruia se circumscrie lumea reală.
În primele două volume (“Sensul iubirii”, “O viziune a sentimentelor”), majoritatea poeziilor sunt de dragoste, erosul este un prilej de a comunica frământatele întâmplări alre fiinţei interioare, care sunt mai puternice decât ale condiţiei fizice date. Iubirea produce o senzaţie de plutire, zborul se naşte din dragoste ca o coloană a infinitului între pământ şi cer.
În poezia “Cântec”: “Du-mă, fericire, în sus şi izbeşte-mi / Tâmpla de stele, până când / Lumea mea prelungă şi în nesfârşire / Se face coloană sau altceva / Mult mai înalt şi mult mai curând.”, starea de iubire e starea din afara incertitudinii, este “cântecul de izbândă a sunetului şi a luminii”. Iubirea este o stare lirică complexă, este o ieşire din somn, motivul fundamental fiind cel al răsăritului: “Soarele saltă din lucruri strigând / Clatină muchiile surde şi grave.” (“O călătorie în zori”) Poezii Nichita Stanescu.
A doua etapă - Lirica necuvintelor, maturităţii creatoare începe cu volumul “Dreptul la timp”. Vizionalismul lui Nichita Stănescu se abstractizează, viziunea asupra spaţiului şi timpului se schimbă referate Nichita Stanescu.
Poemul “Enghidu” este un poem despre moarte. Pierzându-şi prietenul Enghidu, uriaşul Ghilgameş descoperă sentimentul morţii, necunoscut până atunci. Poetul, din perspectiva abstractă a durerii dă o definiţie afectivă a timpului: “trecerea durerii în trecerile timpului”. Timpul este o absenţă care crează şi o creaţie care nu se poate numi: “Ceea ce nu e, fără de margini este / Pretutindenea călătoreşte, pete mari întâlnind / Cărora Timp le spun / [...] / Ceea ce nu e, fără Timp este, ca amintirea / E asemenea văzului mâinilor / Asemenea / Auzului ochilor”.
Miturile nu apar doar cu sensurile lor iniţiale, cu sunt un pretext pentru a transmite o stare lirică complexă. În poemul “Enghidu” este un pretext pentru a comunica durerea generată de scurgerea ireversibilă a timpului, scurgere care înseamnă moarte.
În poemul “Către Galateea”, poetul reînvie mitul Galateei, care este atât opera cât şi femeia neîndurătoare. Creatorul modern cere îndurarea de a fi de la cea creată de el referate Nichita Stanescu.
Volumul “11 Elegii” este considerat cea mai bună carte a lui Nichita Stănescu. Poetul dezvoltă un număr de raporturi care delimitează poezia şi existenţa poetului. Punctul de plecare este criza de natură existenţială pe care poetul încearcă să o depăşească prin meditaţie. Stilul acestor poezii este solemn şi ermetic, ex. “Elegia întâia”: “Totul este inversul totului / Spune Nu doar acela / Care îl ştie pe Da / Însă el care ştie totul / La Nu şi la Da are foile rupte” (Nu poţi nega ceva ce nu cunoşti; pe măsură ce cunoşti mai mult eşti mai conştient de relativitatea lucrurilor sale).
De fapt, elegiile sunt “definiţii” filosofico-lirice ale unor concepte fundamentale ale existenţei poetului. În elegii tema este suferinţa de diviziune, tânjirea după unitate: “Durere a ruperii în două a lumii / Ca să-mi pătrundă prin ochii, doi / Durere a ruperii în două a sunetelor / Lumii, / Ca să-mi lovească timpanele, două” (“Elegia 4”). Refacerea unităţii primordiale nu este posibilă până când poetul nu va şti limba ierbii, a sâmburilor, a stelelor.
În “Elegia a 10-a”, poetul îşi exprimă dorinţa de a atinge prin intermediul gândirii poetice neauzul, nevăzul, negustul, nepipăitul, deci de a exprima inexprimabilul. Spiritul suferă de ceea ce nu poate cuprinde, de imposibilitatea de a materializa imaterialul: “Dar eu nu sunt bolnav. Sunt bolnav / De ceva între auz şi vedere / De un fel de ochi, un fel de ureche / Neinventată de ere.”. Această aventură spirituală se încheie prin acceptarea realului, prin întoarcerea la lumea fenomenală.
În ultima elegie, poetul exprimă întoarcerea propriul pământ: “A fi în lăuntrul fenomenelor, mereu / În lăuntrul fenomenelor / A fi sămânţă şi a te sprijini / De propriul tău pământ”. Poetul reia această temă în volumele următoare, “Alfa” şi “Oul şi sfera”.
În volumul “Laus Ptolemei”, cele două căi de cunoaştere poezia şi matematica, care apar şi în lirica lui Barbu tind să fie reduse la limbajul unic iniţial şi iniţiatic. Principala temă a acestui volum este refacerea simbolurilor.
În volumul “Necuvintele”, poetul abordează o altă perspectivă a lucrurilor şi anume privirea din afară într-o intenţie nouă de stăpânire a universului. Poezia este “ochiul care plânge, lacrima celui care trebuie să fie fericit”.
În ultima etapă, numită lirica frigului, tema fundamentală este moartea. Volumele de poezii din această etapă sunt “Măreţia frigului”, “Noduri şi semne”, “Epica Magna”, “Operele imperfecte” Poezii Nichita Stanescu Moartea este o experienţă limită, însemnând întoarcerea în mit, în necuvânt. Moartea este o încheiere metaforică a aventurii spirituale a eului poetic în spaţiul cunoaşterii.
Criticul literar Aurel Martin consemna că universul liricii lui Nichita Stănescu este “o pădure de simboluri”. Ca toţi marii poeţi, Nichita Stănescu a fost fascinat de esenţe, de ceea ce exprimă sau ascunde fenomenalul. Poetul a încercat să pătrundă dincolo de lumita cunoaşterii, descoperind că tainele nu se lasă învinse, nu-şi divulgă nucleul intim.
Poetul a avut însă vocaţia de a pătrunde impenetrabilul, de a-şi închipui realităţi indefinibile. De aici frecvenţa în vocabularul său a cuvintelor construite cu prefixul ne, acestea valorificând simultan o afirmaţie şi o negaţie.
Întreaga sa lirică pendulează între polii centralizatori, între da şi nu, între lumină şi întuneric, între iluzie şi real, între stare de veghe şi stare de vis. Modernitatea şi valoarea liricii sale rezidă în viziunea poetică originală şi în limbajul poetic. Poetul conferă cuvântului independenţă, considerându-l creator de lumi: “Numai cuventele zburau între noi / Înainte şi înapoi, / Vârtejul lor putea fi aproape zărit / [...] / Ca să privesc iarba înclinată de / căderea unui cuvânt”. Limbajul său poetic este abstract, bazat pe metaforă şi parabolă.
În volumul “Cartea de recitire”, poetul distinge trei moduri de a crea poezia:
• fonetic - bazat pe sonoritatea sunetelor, pe aliteraţie
• morfologic - bazat pe mobilitatea cuvântului, la fel ca la Arghezi
• sintactic - bazat pe construcţiile sintetice ca în cazul lui Barbu.
Nichita Stănescu experimentează un lirism semantic prin cultivarea simbolurilor existenţiale. El realizează mutaţii de sens prin consstrucţii sintactice aparent absurde, prin schimbarea valorii gramaticale a cuvintelor (văzul mâinilor).
La nivelul expresiei poetice, poezia lui Nichita Stănescu este o ţesătură de noduri şi semne. Semnul este sensul convenţional al cuvântului, iar nodul este nucleul semantic al cuvântului poetic.
Cântec fără răspuns
Cântec fără răspuns
De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare,
care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă-de-vie
în jurul pieptului, în jurul tâmplelor,
mereu fragedă, mereu unduitoare?
De ce te-oi fi iubind, femeie gingaşă
ca firul de iarbă ce taie în două
luna văratecă, azvârlind-o în ape,
despărţită de ea însăşi
ca doi îndrăgostiţi după îmbrăţişare?...
De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,
soare căprui răsărindu-mi peste umăr,
trăgând după el un cer de miresme
cu nouri subţiri fără umbră?
De ce te-oi fi iubind, oră de neuitat,
care-n loc de sunete
goneşte-n jurul inimii mele
o herghelie de mânji cu coame rebele?
De ce te-oi fi iubind atâta, iubire,
vârtej de-anotimpuri colorând un cer
(totdeauna altul, totdeauna aproape)
ca o frunză căzând. Ca o răsuflare-aburită de ger.
De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare,
care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă-de-vie
în jurul pieptului, în jurul tâmplelor,
mereu fragedă, mereu unduitoare?
De ce te-oi fi iubind, femeie gingaşă
ca firul de iarbă ce taie în două
luna văratecă, azvârlind-o în ape,
despărţită de ea însăşi
ca doi îndrăgostiţi după îmbrăţişare?...
De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,
soare căprui răsărindu-mi peste umăr,
trăgând după el un cer de miresme
cu nouri subţiri fără umbră?
De ce te-oi fi iubind, oră de neuitat,
care-n loc de sunete
goneşte-n jurul inimii mele
o herghelie de mânji cu coame rebele?
De ce te-oi fi iubind atâta, iubire,
vârtej de-anotimpuri colorând un cer
(totdeauna altul, totdeauna aproape)
ca o frunză căzând. Ca o răsuflare-aburită de ger.
Viata mea se iluminează
Viata mea se iluminează
Părul tău e mai decolorat de soare,
regina mea de negru şi de sare.
Ţărmul s-a rupt de mare şi te-a urmat
ca o umbră, ca un şarpe dezarmat.
Trec fantome-ale verii în declin,
corabiile sufletului meu marin.
Şi viaţa mea se iluminează,
sub ochiul tău verde la amiază,
cenuşiu ca pământul la amurg.
Oho, alerg şi salt şi curg.
Mai lasă-mă un minut.
Mai lasă-mă o secundă.
Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.
Mai lasă-mă o briză, o undă.
Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp.
Părul tău e mai decolorat de soare,
regina mea de negru şi de sare.
Ţărmul s-a rupt de mare şi te-a urmat
ca o umbră, ca un şarpe dezarmat.
Trec fantome-ale verii în declin,
corabiile sufletului meu marin.
Şi viaţa mea se iluminează,
sub ochiul tău verde la amiază,
cenuşiu ca pământul la amurg.
Oho, alerg şi salt şi curg.
Mai lasă-mă un minut.
Mai lasă-mă o secundă.
Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.
Mai lasă-mă o briză, o undă.
Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp.
Universul poetic
Nichita Stanescu s-a impus ca unul dintre cei mai interesanti si valorosi creatori de poezie moderna; ca o recunoastere a valorii creatiei sale, i s-a conferit în 1975, la Viena, premiul Herder, iar în 1982, în Iugoslavia, premiul “Cununa de Aur”.
Nichita Stanescu este mai interesat, mai emotionat de idee decât de sentiment. Calea care sa-i satisfaca nevoia de siguranta ducea spre disciplinele riguroase ale spiritului, spre geometrie si fizica. Critica literara considera ca de la Ion Barbu, poezia româneasca nu a mai cunoscut o asemenea capacitate de abstractizare ca în cazul lui Nichita Stanescu.
Poetul s-a situat într-o ascendenta “nobila”: prin tendinta de a ajunge pâna la esenta liricului, el se apropie de Eminescu si Blaga; prin forta inovatiei la nivelului limbajului artistic, se apropie de Arghezi; prin capacitatea de încifrare a mesajului în formule de maxima abstractizare, se apropie de Ion Barbu.referate Nichita Stanescu
Criticul Eugen Simion defineste poezia lui Nichita Stanescu “poezia poeziei”. Stanescu însusi afirma: “poezia nu este numai arta, este însasi viata, însusi sufletul vietii”. De-a lungul întregii sale creatii se disting încercari de a defini conceptia sa despre cunoastere prin arta, despre echilibrul dintre continutul si forma poeziei, despre relatia poetului cu cuvântul. Poezii pe aceasta tema: “Ars poetica”, “Arta poeziei”, “Arta poetica”, “Arta scrisului”, “Autoportret”, “Poezia”, “Poetul ca si soldatul”, “Cautarea tonului”, “Poetul”, “Tonul”, “Timbrul”poezii Nichita Stanescu.
Nichita Stanescu demonteaza elementele artei, pe care le reaseaza dupa o ordine proprie. În poemul “Nod 33”, poetul încearca sa lamureasca, sa descifreze aceasta ordine proprie: “Am gândit un mod atâta de dulce / De a izbi doua cuvinte / De parca iarba verde ar înflori / Iar florile s-ar ierbi.”.
Prima etapa - Lirica sentimentelor, adolescentina, în care predomina idealurile romantice, subiectul cunoasterii este eul liric în jurul caruia se circumscrie lumea reala.
În primele doua volume (“Sensul iubirii”, “O viziune a sentimentelor”), majoritatea poeziilor sunt de dragoste, erosul este un prilej de a comunica framântatele întâmplari alre fiintei interioare, care sunt mai puternice decât ale conditiei fizice date. Iubirea produce o senzatie de plutire, zborul se naste din dragoste ca o coloana a infinitului între pamânt si cer.
În poezia “Cântec”: “Du-ma, fericire, în sus si izbeste-mi / Tâmpla de stele, pâna când / Lumea mea prelunga si în nesfârsire / Se face coloana sau altceva / Mult mai înalt si mult mai curând.”, starea de iubire e starea din afara incertitudinii, este “cântecul de izbânda a sunetului si a luminii”. Iubirea este o stare lirica complexa, este o iesire din somn, motivul fundamental fiind cel al rasaritului:poezii Nichita Stanescu “Soarele salta din lucruri strigând / Clatina muchiile surde si grave.” (“O calatorie în zori”) referate Nichita Stanescu.
A doua etapa - Lirica necuvintelor, maturitatii creatoare începe cu volumul “Dreptul la timp”. Vizionalismul lui Nichita Stanescu se abstractizeaza, viziunea asupra spatiului si timpului se schimba.
Nichita Stanescu este mai interesat, mai emotionat de idee decât de sentiment. Calea care sa-i satisfaca nevoia de siguranta ducea spre disciplinele riguroase ale spiritului, spre geometrie si fizica. Critica literara considera ca de la Ion Barbu, poezia româneasca nu a mai cunoscut o asemenea capacitate de abstractizare ca în cazul lui Nichita Stanescu.
Poetul s-a situat într-o ascendenta “nobila”: prin tendinta de a ajunge pâna la esenta liricului, el se apropie de Eminescu si Blaga; prin forta inovatiei la nivelului limbajului artistic, se apropie de Arghezi; prin capacitatea de încifrare a mesajului în formule de maxima abstractizare, se apropie de Ion Barbu.referate Nichita Stanescu
Criticul Eugen Simion defineste poezia lui Nichita Stanescu “poezia poeziei”. Stanescu însusi afirma: “poezia nu este numai arta, este însasi viata, însusi sufletul vietii”. De-a lungul întregii sale creatii se disting încercari de a defini conceptia sa despre cunoastere prin arta, despre echilibrul dintre continutul si forma poeziei, despre relatia poetului cu cuvântul. Poezii pe aceasta tema: “Ars poetica”, “Arta poeziei”, “Arta poetica”, “Arta scrisului”, “Autoportret”, “Poezia”, “Poetul ca si soldatul”, “Cautarea tonului”, “Poetul”, “Tonul”, “Timbrul”poezii Nichita Stanescu.
Nichita Stanescu demonteaza elementele artei, pe care le reaseaza dupa o ordine proprie. În poemul “Nod 33”, poetul încearca sa lamureasca, sa descifreze aceasta ordine proprie: “Am gândit un mod atâta de dulce / De a izbi doua cuvinte / De parca iarba verde ar înflori / Iar florile s-ar ierbi.”.
Prima etapa - Lirica sentimentelor, adolescentina, în care predomina idealurile romantice, subiectul cunoasterii este eul liric în jurul caruia se circumscrie lumea reala.
În primele doua volume (“Sensul iubirii”, “O viziune a sentimentelor”), majoritatea poeziilor sunt de dragoste, erosul este un prilej de a comunica framântatele întâmplari alre fiintei interioare, care sunt mai puternice decât ale conditiei fizice date. Iubirea produce o senzatie de plutire, zborul se naste din dragoste ca o coloana a infinitului între pamânt si cer.
În poezia “Cântec”: “Du-ma, fericire, în sus si izbeste-mi / Tâmpla de stele, pâna când / Lumea mea prelunga si în nesfârsire / Se face coloana sau altceva / Mult mai înalt si mult mai curând.”, starea de iubire e starea din afara incertitudinii, este “cântecul de izbânda a sunetului si a luminii”. Iubirea este o stare lirica complexa, este o iesire din somn, motivul fundamental fiind cel al rasaritului:poezii Nichita Stanescu “Soarele salta din lucruri strigând / Clatina muchiile surde si grave.” (“O calatorie în zori”) referate Nichita Stanescu.
A doua etapa - Lirica necuvintelor, maturitatii creatoare începe cu volumul “Dreptul la timp”. Vizionalismul lui Nichita Stanescu se abstractizeaza, viziunea asupra spatiului si timpului se schimba.
Emotii de toamna
Nichita Stanescu este unul dintre marii poeti romani contemporali care a creat un limbaj poetic nou, capabil sa transpuna in versuri o anumita viziune asupra lumii inconjuratoare. Calitatea limbajului sau si noutatea lui consat in multimea de metafore folosite si in prospetimea exprimarii.Poezia „Emotie de toamna” face parte din volumul „O viziune a sentimentelor”Poezia poate fi un testament artistic prin care poetul isi exprima sentimentele de ingrijorare cu privire la ceea ce se va intampla cu opera sa dupa moarte.Exista primejdia ca opera sa sa fie uitata sau san u mai fie apreciata de oameni referate Nichita Stanescu.
Titlul ”Emotie de toamna” exprima sentimental de tristete pe care eul lyric il traieste simtind ca se apropie batranetea.Poetul se adreseaza propriei creatii marturisindu-si ingrijorarea.Verbul a acoperi se refera la nevoia eului liric de a-si sti in siguranta opera,cuvantul inima fiind sinonim pentru suflet.Copacul simbol al vesniciei pare o solutie iar umbra creatiei sale il poate salva de la moarte si de la uitare.Prin creatia sa poate dobandi nemurirea.Verbul la persoana I “ma tem” accentueaza idea nelinistii care se vede nevoit sa se desparta de creatia sa prin moarte.referate Nichita Stanescu
Metafora “O sa mi creasca aripi ascutite pana la nori”sugereaza moartea dar prin epitetul “ascutite” este pusa in evidenta idea sacrificiului necesar pentru creatie iar substantivul “nori” diferentiaza cele 2 lumi:lumea obisnuita,a oamenilor de rand si lumea superioara a Creatorului.Cele 2 metafore “ochi strain” si “frunza de pelin” exprima amaraciunea si tristetea poetului care intervede posibilitatea ca opera san u fie inteleasa de catre cititori sis a fie uitata.Aproprierea de pietre asociata cu tacerea sugereaza moartea.
In aceste conditii poetul se gandeste ca opera sa va dainui numai daca este valoroasa.Pentru a da frumusete si stralucire operei sale,poetul recurge la elementele naturii pe care le transforma dupa imaginatia sa.Metafora inecarii cuvintelor in mare creeaza imaginea contopirii cu natura,marea sugerand viata,prin aceasta opera lui capata nemurire.Un alt element al naturii cosmice de data aceasta,luna exprima puterea imaginatiei poetice.Daca doreste,poetul poate deveni stapanul universului “Suier luna si o rasar si o prefac/Intr-o dragoste mare”.Poetul nu copiaza realitatea ci o transfigureaza trecand-o prin sufletul sau.Elementele de prozodie:doua strofe inegale ca intindere,rima mixta si masura inegala.
Acest comentariu este realizat prin unirea ideilor si coccluziilor trase de catre un elev si profesorul sau.Dupa cum ati observat acest comentariu al poeziei”Emotie de toamna”scisa de Nichita Stanescu
Este realizat intr-un mod special deoarece noi credem ca poetul nu-si imagineaza tristetea catre o iubita ci isi exprima iubirea fata de opera sa.
Titlul ”Emotie de toamna” exprima sentimental de tristete pe care eul lyric il traieste simtind ca se apropie batranetea.Poetul se adreseaza propriei creatii marturisindu-si ingrijorarea.Verbul a acoperi se refera la nevoia eului liric de a-si sti in siguranta opera,cuvantul inima fiind sinonim pentru suflet.Copacul simbol al vesniciei pare o solutie iar umbra creatiei sale il poate salva de la moarte si de la uitare.Prin creatia sa poate dobandi nemurirea.Verbul la persoana I “ma tem” accentueaza idea nelinistii care se vede nevoit sa se desparta de creatia sa prin moarte.referate Nichita Stanescu
Metafora “O sa mi creasca aripi ascutite pana la nori”sugereaza moartea dar prin epitetul “ascutite” este pusa in evidenta idea sacrificiului necesar pentru creatie iar substantivul “nori” diferentiaza cele 2 lumi:lumea obisnuita,a oamenilor de rand si lumea superioara a Creatorului.Cele 2 metafore “ochi strain” si “frunza de pelin” exprima amaraciunea si tristetea poetului care intervede posibilitatea ca opera san u fie inteleasa de catre cititori sis a fie uitata.Aproprierea de pietre asociata cu tacerea sugereaza moartea.
In aceste conditii poetul se gandeste ca opera sa va dainui numai daca este valoroasa.Pentru a da frumusete si stralucire operei sale,poetul recurge la elementele naturii pe care le transforma dupa imaginatia sa.Metafora inecarii cuvintelor in mare creeaza imaginea contopirii cu natura,marea sugerand viata,prin aceasta opera lui capata nemurire.Un alt element al naturii cosmice de data aceasta,luna exprima puterea imaginatiei poetice.Daca doreste,poetul poate deveni stapanul universului “Suier luna si o rasar si o prefac/Intr-o dragoste mare”.Poetul nu copiaza realitatea ci o transfigureaza trecand-o prin sufletul sau.Elementele de prozodie:doua strofe inegale ca intindere,rima mixta si masura inegala.
Acest comentariu este realizat prin unirea ideilor si coccluziilor trase de catre un elev si profesorul sau.Dupa cum ati observat acest comentariu al poeziei”Emotie de toamna”scisa de Nichita Stanescu
Este realizat intr-un mod special deoarece noi credem ca poetul nu-si imagineaza tristetea catre o iubita ci isi exprima iubirea fata de opera sa.
Sufletul metalic al oraşului
Sufletul metalic al oraşului
Se face seară şi orizontul coboară.
Oraşul îşi ridică un cartier spre lună.
E un sunet de fier, de cabluri întinse.
Umbrele oamenilor încep să apună.
Când ridic braţul, umbra lui ascuţită
izbeşte capătul străzii de unde vii, necunoscut,
de parcă-aş fi zvârlit la întreceri o lance
pe care o primeşti nepăsător în scut.
Eşti sufletul de metal al oraşului.
În amurguri apari în pieţele ovale:
- Cetăţeni, s-a făcut seară. Încep serbările!
(Braţele tale bărbăteşti par două macarale)
Te-ntâlnesc uneori, când mă-ntorc de la lucru.
Gândurile izbesc în stele şi ele răsună.
De-a lungul stâlpilor zvelţi, când mă-ntorc
de la lucru,
un cartier al oraşului se ridică la lună.
Nu te recunosc nicviodată de la prima privire;
iei mereu un alt chip.
Azi mi-apari ca o schelă îndrăgostită
de tainicul zenit.
Se face seară şi orizontul coboară.
Oraşul îşi ridică un cartier spre lună.
E un sunet de fier, de cabluri întinse.
Umbrele oamenilor încep să apună.
Când ridic braţul, umbra lui ascuţită
izbeşte capătul străzii de unde vii, necunoscut,
de parcă-aş fi zvârlit la întreceri o lance
pe care o primeşti nepăsător în scut.
Eşti sufletul de metal al oraşului.
În amurguri apari în pieţele ovale:
- Cetăţeni, s-a făcut seară. Încep serbările!
(Braţele tale bărbăteşti par două macarale)
Te-ntâlnesc uneori, când mă-ntorc de la lucru.
Gândurile izbesc în stele şi ele răsună.
De-a lungul stâlpilor zvelţi, când mă-ntorc
de la lucru,
un cartier al oraşului se ridică la lună.
Nu te recunosc nicviodată de la prima privire;
iei mereu un alt chip.
Azi mi-apari ca o schelă îndrăgostită
de tainicul zenit.
Subscribe to:
Posts (Atom)